Sunday, May 20, 2007

Intre datorie si libertate:ciocolata - Zugspitze

Zugspitze: 19-20/05/2007
Photo gallery

O enigma nerezolvata a lumii ma bazaie de vreo 3 zile, cam de cand si urcatul si coboratul scarilor mi se par mari realizari umane. Si anume enigma ce nu-mi da pace e : cum sa eviti raionul de dulciuri dupa o hoinareala de weekend de 14ore/zi?(overtime-ul nocturn pe bancile garmisch-ului nu se pune)
Un weekend al marilor descoperiri si redescoperiri, de la legile fundamentale ale fizicii(ca gravitatia si termodinamica), pana la relatiile spatio-temporale versus psihologie umana(trenul de 16 sau cel de 22?). Si toate sub semnul ciocolatei.
Stand acum cu picioarele pe calorifer si ochii la ciocolata(ei da, cutiile ce-mi surad din bucatarie demonstreaza ca mai am de studiat enigma cu pricina), imi convine sa deschid editia cu rememorarea bancii din Garmisch(fie-i lemnul mai maleabil!) pe care la ceasurile 2 ale diminetii de sambata mi-am bagat picioarele in rucsac(la propriu). Doar picioarele caci mai mult n-a intrat(ah, ciocolata!), drept urmare pe la ceasurile 2 si 10 mi-am scos picioarele din rucsac si mi le-am bagat in frigul noptilor de mai(la figurat) pornind in turul Garmisch by night. Participanti la tur: eu, o vulpe si cateva pisici. Cam intr-o ora in care am mai incercat cateva banci fara variatii de temperatura din pacate, chiar la inceputul traseului spre Hamersbach(Hamersbacher Fussweg), un ultim neuron scapat de martiriul hipotermic descopera comfortul termic sporit al unei cabine telefonice. Dar cum marile descoperiri intotdeauna dau nastere la polemici, o pisica cu privirea clara de "cred ca zeii sunt nebuni" da tarcoale custii in care am placerea de a fi unic exponat. Apoi pleaca spre casa, probabil ca sa-i aduca pe aia micii la zoo:)
Pornesc printre valatuci de ceata ce se joaca la crapatul zorilor printre casute de lemn raspandite in iarba verde de la poalele vaii Hollental. Ajung la intrarea in canion putin dupa soare, si putin inaintea unui nene la fel de matinal ca mine pe care-l depasesc pe drum. Primesc dusul de dimineata in canionul(Hollentalklamm) ce taie inima muntelui in 2 jumatati la fel de stancoase. Pe-aici apa nu se joaca - se arunca de la zeci de metri, se izbeste de stanci, un tumult tineresc ce se grabeste spre libertate(oare unde-si inchipuie ca va ajunge?!?) . Impresionant. Superb. Fantastic. Zgomotos, frig si umed. Hai la soare.
Dupa canion valea se deschide. O alta impresie de libertate pazita strasnic de pereti imensi de stanca. Cateva puncte de trecere exista - poteci taiate in stanca, portiuni de fier si provocari verticale, dovezi ca oricat de bine ar fi acasa, intotdeauna vei vrea sa fii de partea cealalta a zidului.
A tremura sau a nu tremura, aceasta-i intrebarea! Logica zice nu, dar picioarele mele hotarasc altfel (asta-i baiul cand te incurci cu chestii cu prea multa personalitate). Chiar si fara vreun mar prin preajma nu i-ar fi greu nimanui sa-si dea seama de adevarul gravitational pe scarile astea, iar mainile m-au tradat picioarelor spunandu-le ca fierul asta se mai si clatina.Intre timp nenea m-a surprins in plina sedinta foto florala si asa aflu ca el, desi aproape la 70 ani si plecat din Brasov de 17 ani mai merge pe munte si inca pe trasee solicitante. Urmeaza o portiune cu bare metalice fixate pe peretele vertical pe care il voi traversa cu ochii tinta inainte, ca sa nu-mi periclitez sansele de a ma intoarce peste 45 ani sa refac traseul asta. Ceva e insa 100% sigur, eu pe-aici nu ma intorc. Din nou pe stanca, ce bine e! Inafara de cele 2 portiuni cu "cale de fier" urcarea pe stanca nu e dificila si ajung destul de repede la ghetar, impreuna cu un tanar entuziast care rataceste traseul si face catarari la liber care mie imi dau ameteli. Varful e atat de aproape, cam intr-o ora am putea fi sus, chiar daca e destul de multa zapada. Cateva bubuituri ne taie avantul - si in fata noastra 2 avalanse se dau in spectacol exact pe traseul nostru in timp ce alte trei se pornesc pe laterala. Ne uitam unul la celalalt si facem clasicul 180 grade. Mda, e timpul sa redescopar ca 100% sigur nu e destul de sigur. Noroc ca am reusit sa ma trezesc(oare bubuiturile sa fi fost de vina?) si nu ma mai simt amortita, ba chiar incep sa merg destul de bine si nici feratele nu mi se mai par mare branza. Totusi coborarea pe scara cu cateva intinderi datorate treptelor lipsa si faptul ca am muschii tensionati(o chestie psihica probabil) o sa aiba efecte devastatoare la raionul de dulciuri...:)
Inapoi pe valea ce s-a transformat in bulevard si o urcare pe deasupra cheilor - privelistea e taietoare de respiratie(nu doar la figurat), traversez podul peste chei cu un nod in gat, de-abia am tupeul sa ma aplec peste balustrada sa fac o poza.
Traseul merge pe o brana cu vedere spre valea ce se deschide in Garmisch, apoi se desparte de vale si continua prin padure spre Grainau. Pe-aici e multa liniste, foarte putini excursionisti, si peisajul incepe sa semene tot mai mult cu meleagurile lui Heidi(oare ea manca ciocolata?in fine...).
Sunt frustrata, mi-as fi dorit sa urc pe varf mai ales ca nu prea cred c-o sa mai ajung curand prin partile astea. Noroc ca n-am ciocolata la mine, ca sigur as topi cateva tablete. Sa stii cand sa renunti - nu stiu cine a inventat chestia asta dar sunt sigura ca si el/ea manca multa ciocolata:)
Ar fi cazul sa gasesc un pat pt la noapte, ceea ce si fac si culmea, e un pat cu vedere spre munte. Tanti la care stau imi povesteste de multe in timp ce eu afisez zambetul aprobator si sper sa nu sforai:) Dar imi da si o idee buna, si anume Schachen pe care data trecuta nu l-am vizitat si care este un castel intr-o cabana. E 6.35 si ziua imi zambeste(cred eu) desi cu siguranta nu mai poate de ras privindu-mi tentativa de mers. Se pare ca la capitolul asta am revenit la vremurile copilariei, mai exact atunci cand invatam sa merg fara sa cad. Dupa ce trec de cheile deja cunoscute ale Partnach-ului, picioarele incep sa fie de acord cu directia in care le indrept. Doamne-ajuta, caci urmeaza 5 ore de urcare prin padure pana la casa regelui, construita intr-o pozitie regala: cu vedere spre Alpspitze, Zugspitze si Dreitorspitze. Eu ma indrept spre cel de-al treilea, urcand spre casa din varful dealului, adica Meiler Hutte. In caz ca zapada e prietenoasa, o sa hoinaresc si pot pleca cu trenul de ora 22 si voi aprecia arhitectura garilor germane pana pe la 5 dimineata, altfel o sa ma grabesc la trenul de 16.
Poteca blanda urca pe marginea peretului de stanca, apoi traverseaza o caldare si in tot timpul panorama la 360 grade e splendida. Doar urcarea finala spre Meiler Hutte e abrupta, asta da casa sus in deal:) Noroc ca zapada e mica, ghinion ca o ia la vale. Ajung si sus, care sus nu e deal ci e un pas. Si ce vad acolo? E clar - trenul de ora 22:)
Privirea mi se plimba pe creste inzapezite ce converseaza cu nori albi care se aduna la sfat pe un albastru marin. Si asa urc pe creasta ce porneste din spatele cabanei si uit de junghiurile din picioare. Marcajul coboara in caldare asa ca eu renunt la el si ma catar pe stanci pana sus, la granita cu cerul. Se vede pana hat departe, o explozie de stanca, alb si verde crud, la o privire mai atenta parca se vad si cutiile cu ciochi:) Privirea-mi zboara peste creste, paduri si lacuri urmand cerul deschis. Libertate.
N-as mai pleca, dar totusi trenul de 22 e ultimul. Asa ca e timpul sa-mi iau zborul, dar motoarele-mi sunt gripate de ieri ceea ce-mi transforma zborul in picaj. Merg de genul pasul, junghiul si poza, cu greu ma desprind de inaltimi si aleg o poteca ce coboara spre Reintal. Ma delectez cu cateva lanturi si ganduri ciocolatii, un canion cu cascade gigantice de-a lungul caruia merg imi insoteste sonor coborarea. Cat de salbatice sunt stancile, pereti razvratiti blocheaza ascensiunea spre creasta. In caldarile astea asa bine ingradite poti face tratament contra grandomaniei. Ce usor si elegant te poate pune natura la locul tau. Ar trebui organizate terapii de grup aici:)
Pe vale la vale, gresesc alegand poteca spre Partnachalm de dragul de-a nu merge pe acelasi drum si groaza de portiunea asfaltata pana la Skistadion. E drum de bicicleta ce strabate versantul pe partea cealalta a vaii permitandu-mi sa-mi iau la revedere de la peretii pe care m-am plimbat azi. Timpii am impresia ca au fost calculati tot de unii cu bicicleta, dupa formula: timp mers = timp mers cu bicicleta + 15 minute. Iar pe ultima jumatate de ora si pe coborare e asfalt! Nu mai conteaza, ca oricum picioarele nu le mai bag in seama, la fel cum ma vor ignora si ele pe mine urmatoarele 3-4 zile. Dar stiu cum le voi convinge sa ma asculte din nou. Traiasca ciocolata!