Wednesday, September 24, 2008

Haili,hailo - monte rosa, 19-21/09/08

Poze

Haili, hailo, suntem pitici misto...imi rasuna in urechea interioara in timp ce urc spre nori. Oare sa fie corul piticilor de pe creierul meu? E posibil. In tot cazul, au ritm:) Si urc din Alagna spre Monte Rosa cu piticii mei cu tot, gandindu-ma cu groaza la cardul de turisti pe care sigur ii voi intalni, avand in vedere ca Monte Rosa este masivul cu cei mai multi 4 miari usor de urcat. Dar trebuie sa-mi testez pioletul (apropos, a fost dragoste la prima atingere, pur si simplu nu m-am mai putut desparti de el, in special din cauza zelb-ului pe care l-am folosit in loc de manseta si la care i-am facut un nod cum numai eu stiu face (nu inca si desface)), si aici e locul cel mai nimerit, avand in vedere ca e de-a dreptul autostrada pe ghetar. Ajunsa la Pianalunga, unde muntele e transformat in santier, imi dau seama ca voi avea muntele doar pt mine (si piticii mei) pt ca telecabina nu functioneaza. Ura!
Intr-adevar nu intalnesc nici un turist pana ajung la refugiul Cita di Vigevano, un bloc imens asezat la 20 metri de celalalt bloc, refugiul Guglielmina. Aici apare si prima surpriza neplacuta - refugiile sunt inchise, ceea ce va duce si la testarea foliei de supravietuire. Sunt dezamagita - face condens - dar noaptea trece si plec odata cu soarele si cu piticii mei spre Passo dei Salati si Punta Indren. Poteca ocoleste Stolenberg trecand peste niste pietre pe care ieri noapte s-a asternut zapada; in departare se vad varfurile albului etern (ori cel putin etern pana cand incalzirea globala ii va veni de hac), varfurile muntelui roz insa nu se vad. Sper ca n-am gresit masivul. Ajung la ghetarul Indren pe care trebuie sa-l traversez. Hmm. Ghetar=crevase , + zapada de ieri noapte=crevase acoperite, + eu singura pe ghetar=...haili,hailo,suntem pitici misto. Fac primul pas singura pe ghetar. Se vede o urma, probabil ramasitele autostradei estive si ma tin de ea. Traversarea e scurta, ajunsa pe partea cealalta pot sa vad ridurile ghetarului ranjind in soare. Mda. Haili,hailo.
Urmeaza o urcare pe stanci, aproape ca pe trepte, si mai e si balustrada (corzi fixe). Ultima coarda ma scoate un pic mai sus de refugiul Cita di Mantova si mult mai jos de refugiul Gnifetti. Dar se vede Piramide Vincent, deci n-am gresit masivul! Traversez panta inzapezita spre refugiul Gnifetti, dar la jumatate de drum ma decid sa urc in ceea ce pare a fi un pas - poate, poate se zaresc varfurile roze. Rozosinul e pus pe sotii astazi, pt ca nu e nici un pas, ci inceputul ghetarului incadrat de peretele seracat al Lyskamm-ului si cel al Piramide Vincent. Ajung la refugiu asteptandu-ma la aceeasi prezenta umana de pana acum (adica nula); dar surpriza! la refugiu e un nene cabanier care ma anunta ca refugiul e inchis. N-apuc bine sa spun cati suntem in grup (recunosc ca piticii nu i-am declarat) ca nenea ma adopta si devin rasfatata refugiului.
Dupa ce ma indoapa bine (mama fii pe faza, cineva te-a intrecut!), ma conduce in zona VIP, adica pe platforma unde aterizeaza elicopterul si unde petrec o dupamasa la bronzat si numarat crevase printre nori. Ceata se joaca toata ziua in timp ce eu imi antrenez ochii dibuind o urma pe ghetar pe unde ma tenteaza sa urc (deh, piticii). Totusi hotarasc sa astept grupul celor 5 francezi care vin cu ghid si in coarda carora intentioneaza sa ma lege parintele meu adoptiv, desi mie imi ajunge dc deschid ei poteca.
Spre seara apar si francezii si are loc o noua serie de adoptiuni, in timp ce ghidul ma priveste cu ochii mari de dupa ochelari si ma felicita pt urcarea pana la refugiu. ??? Ma rog, nu-l contrazic, ca el o sa faca poteca:) Apare si un italian care a urcat si el tot de unul singur din Alagna, pe care insa nu-l adopta nimeni. Discriminare clara.
Dimineata trupele se schimba, in sensul ca eu urmeaza sa ma leg in coarda cu italianul. Surpriza neplacuta e ca a nins, si un strat de zapada proaspata se asterne peste ce au fost urmele pe care le-am parcurs de zeci de ori ieri cu privirea. Dupa ce ma echipez ca la carte si iesim afara, fac 20 de metri pana in spatele refugiului timp in care italianul calca coarda cu coltarii de vreo 3 ori si eu nu pot respira din cauza viscolului (cagula am uitat-o), si hotarasc ca eu astept rasaritul la refugiu. O decizie care imi permite sa-mi incalzesc varfurile degetelor de la picioare deja inghetate, si sa pornesc odata cu soarele (si evident cu piticii mei) dar fara viscolul care s-a domolit. Noroc ca viscolul nu a acoperit de tot urmele si urc pe langa crevase realizand ca e bine sa fii legat in coarda cand trec pe langa cele 2 gauri in care ghidul probabil si-a testat grosimea taliei. Trec tiptil, sperand ca zapada sa nu cedeze (ah, de ce am mancat?). Marea de nori (premiera pt mine in Alpi) din care catarge albe tasnesc spre cer ma indeamna sa continui - vreau sa vad varfurile roz. Trec peste puntea de gheata dintre 2 crevase uriase in care ma zgaiesc cu un nod in gat, am si uitat de degetele de la picioare inghetate, viscolul a inceput sa sufle si dezveleste gheata pe o portiune inclinata. Coltarii mei sunt la refugiu, cu tot cu rucsacul de altfel, aici la jumatatea ghetarului sunt eu, pioletul si piticii mei. Adica suntem un grup mare. Ma rog de munte sa ma lase sa trec, pt ca vreau sa vad. Promit ca vad si ma intorc. Viscolul se inteteste, sunt in pasul dintre Corno Negro si Piramide Vincent si in fata se zareste acelasi peisaj - adica ghetarul. Concentrata la maxim sa nu pierd urma de poteca, un singur gand ma impinge inainte: vreau sa vad.
In fata mea la 15 minute ii vad pe cei 6, sunt deja deasupra de Piramide Vincent (adica am trecut de primii mei 4000metri in Alpi) si ca de obicei la inaltimea asta ma apuca o foame naprasnica. Incepe sa se vada un perete urias - Dufourspitze cred - si urc si tot urc. Ma vad un hamster intr-o cusca alergand pe o roata alba. Dar in sfarsit sunt in pasul Lys - creasta Lyskamm e absolut superba, dupa ea in zare se vede Matterhornul, in fata mea se vede o caldare alba deasupra careia strajuie un punct negru - refugiul margherita. Grupul celor 6 deschizatori de drum e la nici 5 minute de mine, dar eu aleg sa urc in partea stanga, pe un mototoi. Si vantul s-a domolit, dar ma tin de cuvant si ma intorc - am vazut. Viscolul a acoperit crevasele, noroc ca se vede inca urma potecii. Ma fascineaza sculpturile de gheata ascunse in adancul ghetarului, liniile perfecte de un albastru azuriu ce par adormite. Dar si cand se misca in somn si striga din strafunduri te fac sa tresalti si te uiti in jur speriat de parca ti-ai cere scuze ca esti acolo si profanezi ghetarul cu urma pasilor tai.
Ajung la portiunea de rugaciuni (gheata) si constat ca viscolul mi-a fost de fapt prieten si a acoperit gheata. Uite cum lucrurile nu sunt niciodata asa cum par a fi. E clar, muntele asta ma iubeste:)
La refugiu nu scap fara sa-mi rotunjesc stomacul si o pornesc la vale cu viteza, mai mult rostogol. Si cum frumos e sa mai mergi si pe alte trasee, aleg un nemarcat care ma duce prin caldari glaciare de toata frumusetea si salbaticia, care sper sa nu se termine intr-un perete de toata frumusetea si salbaticia. Cand alegi sa mergi de capul tau (haili,hailo) e foarte important sa - fii pregatit sa urci tot ce-ai coborat chiar ne-mai-nimerind traseul de coborare; sa cunosti conformatia caldarilor glaciare; sa iubesti Retezatul cu lespezile lui. Ultima parte ma scoate din ceata (si la propriu si la figurat), si nimeresc peste o capra neagra si inceputul forestierului spre Gressoney. E clar, muntele asta ma iubeste.
Haili, hailo.

1 comment:

monica said...

Adicutule, cand mai treci prin Timisoara? M-am bucurat sa citesc "raportul" tau. Saluta pititii din partea mea. Pup, Monica