Sunday, August 9, 2009

In vizita la cabana reginei

Monte Rosa - 6-7/08/2009
Poze
De fiecare data cand se intampla ceva frumos, imi imaginez masa rotunda din creierul meu la care stau asezati batranii clanului de pitici scarpinandu-se aprobator in barba si zacandu-si: "uite ca a supravietuit si de data asta".
Cred ca deosebirea dintre oameni se datoreaza pur si simplu grupului de pitici din capul fiecaruia.
Exista o legatura foarte stransa intre masa rotunda si a trai, mai exact a evada unei existente monotono-robotizate. Si ca dovada de recunostinta si apreciere pt piticii mei care imi procura tot felul de evenimente exceptionale anti-plictiseala, si ca sa nu cumva sa-mi emigreze, ii rasfat si eu pe ei si ii scot la plimbare cel putin o data pe saptamana. Mi se pare cinstit. Nu mai stiu exact in care dintre plimbarile saptamanale (piz di stria sau piz teri) s-a intrezarit un gand la orizontul plin de varfuri albe, cum ca ce frumoasa ar fi o vizita la cabana reginei (refugiul Margherita) cu luna plina. Ca sa citesc totusi mai bine detaliile gandului, am si pornit ziua urmatoare spre un rasarit pe Adula. Ce-i drept le-am citit la lanterna pt ca seara respectiva era fara luna, dar urcarea nocturna a fost cu succes si am ajuns inainte de rasarit (si nu la 10 minute dupa ca asta iarna).
Dupa un periplu scurt prin parang, intoarsa in Lugano imi cade in maini o revista deschisa tocmai la pagina povestii pizzei (pizza margherita). E clar un semn! Si prind curaj sa pornesc spre Monte Rosa ca sa pun in aplicare ceea ce-am indraznit sa gandesc numai in soapta. Ce-i drept cele 8 ore de tren si autobuz pana la Staffal s-au petrecut cu tot felul de reasigurari: dc e frig, ma-ntorc; dc simt ca e prea greu ma opresc la gniffetti; dc e ceata renunt; bla, bla.
Seara e superba, nici un pic de vant, urc in tricou si pantalon scurt cu privirea agatata de creasta Liskamului. Ajung in pas la intersectia cu traseul spre cita di mantova exact cand luna rasare de dupa varfuri, trage un cascat si intra in nori. Noroc ca norii se inghesuie toti spre partea italiana si in scurt timp luna se hotaraste sa-mi tina loc de felinar, curioasa probabil de umbra cocosata ce strabate lespezile spre refugiu.
Cele 8 ore de dubii se fac simtite caci mi-e somn, noroc ca pierd poteca prin caldare si trebuie sa-mi activez memoria. Nu stiu exact cum, probabil luna imi tine partea si-mi lumineaza traseul corect, caci nimeresc traversarea si vad cele 2 cabane cu ferestrele luminate. E timpul sa ma echipez caci e frigut, si urc la gnifetti unde ma apuca alte dubii caci peste cita di mantova s-a pus ceata. Mi se pare ca am urcat foarte repede desi am facut aproape 5 ore si decid sa astept o ora sa vad cum evolueaza vremea. Tot refugiul doarme, asa ca incerc sa nu fac zgomot, mai ales ca la cate piolete sunt in jur n-ar fi o idee buna sa deranjez zecile de proprietari ce sforaie linistiti. Camera de iarna a refugiului e plina de bocanci si echipament dar ma intind pe 3 scaune in anexa ce tine loc de bucatarie iarna. Rabdarea ma tine vreo juma de ora, dupa care mai dau tarcoale refugiului si decid sa-mi incerc norocul cu norii. Spre bucuria mea e de-a dreptul bulevard pe ghetar asa ca n-am nici-o problema sa urc, trecand pe langa vreo 4 corturi adormite. Mi se pare mult mai multa zapada acum pe ghetar, mai ales ca trec pe langa cele 2 crevase de care mi-era un pic teama si le gasesc mai acoperite decat erau in septembrie anul trecut. Sau poate e de la lumina lunii? Mare noroc am cu luna a carei curiozitate se pare am starnit-o destul cat sa ramana pe programul "lunatica si monte rosa".
Mi se pare ca urc repede, pana cand la vreo juma de ora de col de lys vantul incepe sa-si faca de cap. Si de parca nu era de ajuns, ma plezneste un somn de-mi vine sa ma intind pe ghetar. Nu-i a buna. E in jur de 2 jumate, nu-mi vine sa ma-ntorc, din fata bate vantul, dc stau pe loc inghet. Frumoase optiuni. Imi amintesc insa ca exista un refugiu pe Corno Negro, si urc incercand sa dibuiesc unde e. Ajung la stanca si urc pe coarda fixa ce ma duce la statuia lui Isus. Cred ca era momentul cel mai bun sa-l intalnesc pe Doamne-Doamne! Muntele asta ma iubeste. Statuia strajuie refugiul, in care intru si unde din fericire mai gasesc fix un loc liber. Ma gandesc sa dorm 2 ore si apoi sa pornesc cu rasaritul in coltari. Dar colegii mei de refugiu se gandesc sa-mi injumatateasca odihna, ca doar pe ghetar se porneste de cu noaptea. Multumesc statuii pt o ora de somn rupta din rai, aproape umplu memoria aparatului foto cu un rasarit inghetat, si zbor spre Margherita. Tot ghetarul e taiat de poteci si sunt puzderie de grupulete incordate, majoritatea in coborare. Un nene la vreo 65-70 de ani imi explica incotro e Zermatt-ul. Mi se pare ca am un ritm de melc pensionar, dar doar ce graba am? Privelistea de la refugiu este intr-adevar regala, oamenii de pe-acolo insa sunt ca toti cei super-satui de turisti. Ce-i drept dupa ce 20 de minute nu vad decat nori, creste, ghetar, stanca si putin imi pasa de inaltime ca oricum nu mai respir in fata spectacolului muntelui roz, incep sa vad si hoarda ce vine in urma mea. Lucrurile frumoase n-ar fi asa frumoase dc n-ar dura putin. Ghetarul dinspre cabana Monte Rosa este foarte crevasat, si dc n-ar exista o adevarata autostrada, cu siguranta n-as cobori pe-acolo. Dar autostrada exista, deci spre zermatt. Sunt un pic in intarziere, nu mai coboara nimeni asa tarziu (e 9 dimineata) spre zermatt, ma intreb de ce? Dupa vreo juma de ora timp in care ajung langa seracele ghetarului motivul imi devine din ce in ce mai evident. Dupa o alta jumate de ora cand ajung la prima parte crevasata a ghetarului, motivul e mai evident decat mi-as dori si dupa inca o ora evidenta lui ma scoate din sarite. Noroc ca urmele sunt destul de bune, chiar dc zapada e moale, si pot sa evit gaurile crevaselor. Ma fascineaza sculptura in gheata si nu pot trece pe langa crevase fara sa-mi arunc privirea in adancurile universului de gheata. Nu cred insa ca mi-ar place sa studiez adancurile respective de aproape...
Poteca de la cabana Monte Rosa traverseaza 2 ghetari pe care drumul e semnalizat cu stegulete. Dc m-as fi gandit ca o sa cobor la zermatt, probabil ca as fi stiut si ca de la monte rosa-huette se coboara urcand pana la 2800m (si respectiv ca sunt vreo 4-5 ore de mers). Dar e mai bine ca n-am stiut, pt ca asa am parte de o panorama superba asupra masivului monte rosa, si a bolovanului turistic care e Matterhornul, chiar dc piciorele imi cam scancesc. Nu stiu de ce privirile imi raman in spate, spre monte rosa, si adaug la lista de prospectari inca 2 creste.

1 comment:

monica said...

Merci Adina. Pup, MonicaH