Tuesday, March 24, 2009

Printre si deasupra norilor, totul e relativ

Monte Rosa - 19-21/03/2009
Poze

ninge sfant si pagan. privind din fereastra refugiului Gnifetti ceata laptoasa din care se vad totusi fulgii de nea, nu ma pot hotari dc ninge sfant sau pagan. Previziunile meteo spuneau ceva de soare, senin si fara vant. Ce-i drept, previziunile erau pt 2600 de metri mai jos. La refugiul Mantova unde am ajuns dupa 5 ore de rachetat, previziunile spuneau vant si frig. In schimb e ceata si ninge. Combinatia perfecta care m-a transformat in bibelou si statie meteo in geamul refugiului Gnifetti. Am avut o tentativa de coborare dar mi-a trecut dupa vreo 20 de metri cand mi-am aruncat privirea spre picioare si nu le-am gasit. Cu 2 ghetari chitibusari de-o parte si de alta , geamul refugiului pare destul de ospitalier. Imi amintesc un moment minunat fara ceata cand am reusit sa vad 200 de metri mai jos, pana la granita cu norii. Am iesit afara sa incerc faza cu zambitul la soare. Ghetarul si Piramide Vincent s-au acoperit cu un strat de zapada ca si puful de papadie, in timp ce Liskam cu ghetarul aferent se jucau de-a v-ati ascunselea cu norii. Din cand in cand dinspre ghetarul dantelat de nori si de serace se auzea cate un serac ce-si dadea demisia cu un bubuit numai bun pt sporit atmosfera de mister. Doar Yeti mai lipsea. Sau poate nu? Ah, ce vremuri! Asta s-a intamplat acum vreo ora.
Ora 4 aduce 4 spanioli si senin spre creste. Incep sa urc fara un tel anume. Ca de obicei, orice iesire din casa aduce cu sine invataminte: iarna nu-i ca vara si rachetele nu sunt nici schiuri nici coltari; de nins a nins, dar la 4000metri nu-i ca la 1000 si zapada e mai mult gheata, iar previziunile meteo tot se adeveresc odata si-odata si bate vantul. Si cand bate vantul toata zapada ninsa de azi-dimineata isi gaseste drumul pana-n orbitele ochilor mei. Drumul pe ghetar pare mai simplu decat asta vara. Asta exact pana cand ma intreb cum de pot sa vad coastele balaurului in hibernare pe al carui spate ma plimb, forma arcuita a crevaselor. Si exact in acelasi moment imi doresc tare mult sa pot levita pt ca nu trebuie sa-mi imaginez ce este sub pojghita inghetata - stiu. Regret biscuitii de la pranz, ma trag in jos. Sper ca totusi stratul care acopera canioanele de gheata sa fie destul de gros. Rafalele de vant reduc vizibilitatea si ajuta la levitatie (noroc totusi cu biscuitii de la pranz).
Zidurile de gheata pe langa care trec, norii imbulziti in vale rupti pe alocuri de varfuri razlete, zapada viscolita ce se scurge incolacindu-se de corpul meu priponit in piolet fac din momentele de calm cand totul cade in nemiscare evadari din timp, spatiu, material, fizic si orice altceva. Oare ce adevaruri filozofice ar descoperi Socrate in momentele astea? Eu descopar un singur mare adevar incontestabil: e frig. Si soarele care cade dupa Castor si Quintino Sella cade cu temperatura cu tot. E timpul sa apun si eu spre refugiu, dar pt asta trebuie sa invat sa-mi folosesc rachetele pe post de coltari.
Pe munte exista oameni mult mai periculosi decat cei care nu au echipament: cei care au echipament si nu stiu sa-l foloseasca, si mai ales cei care au echipament si au impresia ca stiu sa-l foloseasca. Cea mai periculoasa specie sunt cei care au echipament, au impresia ca stiu sa-l foloseasca si tin neaparat sa-i invete si pe altii. Dupa ce era sa dau ortul popii din cauza unui destept de genul asta, am invatat ca nu exista nimic mai pretios ca si instinctul. Si in scurt timp constat ca eu si rachetele mele facem echipa buna, ajungand fara incidente la refugiu in acelasi timp in care soarele isi termina programul.
Unul dintre spanioli are rau de altitudine si noaptea decurge intre 4 oameni simtindu-se frustrati ca nu pot decat sa priveasca neputinciosi un al 5-lea frustrat ca se simte rau.
Dimineata imi dau seama ca muntele asta chiar tine la mine si nu vrea sa ma lase sa plec asa usor. Si in minutul dintre iesirea din refugiu si inghetarea mainilor, mai imi dau seama ca aici printre si deasupra norilor pana si adevarurile incontestabile sunt relative: ieri nu era nici frig, nici vant. Azi insa, e. Nu mai e nici urma de nor, o mare de munti revarsati in talazuri la picioarele mele ma tin afara cu stoicism vreo 10 minute, dupa care astept in sac vreo 2 ore sa se potoleasca vantul si sa-mi simt mainile. Din pacate vantul nu se potoleste, din fericire imi simt mainile. Chiar nu-mi surade inca o zi in refugiu, asa ca pornesc in jos mergand printre rafale de vant si priponiri in piolet. Chiar si spiritul meu fotografic neimblanzit ar trebui sa-si dea seama ca nu e momentul de stat la pozat. De asta ma intreb ce caut priponita intr-o stanca si cu aparatul in mana? Sunt 2 portiuni dificile la coborare, una care traverseaza abruptul si unde e intelept sa nu aluneci, o alta o coborare foarte abrupta ce se termina cu niste bolovani. Plus ca nu mai exista nici-o urma pe zapada viscolita si doar placa de zapada inghetata a mai ramas in urma vantului. Acum e momentul ca memoria sa-si dovedeasca loialitatea. Nici memoria nici rachetele nu ma dezamagesc si iata-ma la 2500m unde vantul s-a potolit si zapada e afanata.
Cobor spre Stafal cu Quintino Sella in fata si creasta Liskam-ului in dreapta, iar in minte - ce de amintiri si planuri!:)